EXPOZIȚIE PRELUNGIT PÂNĂ LA DATA DE 19 FEBRUARIE 2023!

La douăzeci de ani de la prima ediție, expoziția MAYBE – care a fost unul dintre momentele cheie în procesul de fondare a spațiului expozițional MAGMA – ajunge la a 5-a ediție. Evenimentul este organizat la fiecare cinci ani, numărul participanților crescând treptat. Inițiatorii din 2002 au aparținut primelor generații de absolvenți ai liceului de artă al orașului, care la vremea aceea își continuau studiile la diverse universități de artă din țară sau din străinătate. Cercul de artiști din Sfântu Gheorghe se extinde treptat, aceștia invitându-și contemporanii, artiști, care fie au legătură cu regiunea, fie au o practică artistică apropiată, fie au un mod similar de a vedea lumea.
MAYBE este o expoziție tematică, a cărei ediții din anul acesta are ca temă Proxy.

Maybe 5 – Proxy
În artă, creația prin proxy este cunoscută ca o inovație de avangardă de la începutul secolului XX. Să ne gândim la operele de artă dadaiste create pe baza unor instrucțiuni transmise prin telegraf sau la arta conceptuală, unde operele nici nu mai trebuie să fie produse fizic în mod obligatoriu. Accentul s-a mutat de la obiectele de artă la procese puse în mișcare în sisteme birocratice, unde mecanismele interne ale diferitelor limbaje și sisteme semiotice sunt demascate. În același timp, rolul tradițional al autorului a fost, de asemenea, demontat structural. În epoca modernă, artistul a acționat în vederea modelării proceselor sociale în mod direct, și în calitate de autor el/ea își dorea să fie singura și ultima autoritate a artei sale. Cu toate acestea, autopercepția mesianică a avangardei artistice a fost mult mai subordonată proceselor de modernizare bazate pe o dezvoltare constantă, decât ni se explică de obicei prin formarea canonului istoric al artei. Extinderea limbajului tradițional al artei a reprezentat, fără îndoială, o adevărată provocare pentru artiști. În timp ce, anterior, opera de artă, ca amprentă unică a mâinii artistului, fusese și o auto-realizare autopoetică, meșteșugul de a compune în armonii s-a dovedit inadecvat ca răspuns la noile condiții ale producției industriale, care au transformat toate aspectele vieții și la o piață, care a început să modeleze mașinării ale dorinței. În schimb, au apărut metode creative care folosesc întâmplarea și asamblarea imitând montarea industrială. Școlile de artă progresiste, cum ar fi Bauhaus sau instituțiile avangardei sovietice, au încercat să elimine arta ca domeniu separat și să transforme artistul în inginerul expert al noii societăți. Se știe încă din Renaștere că clienții ecleziastici sau aristocratici stipulau în contracte ce părți ale operei de artă puteau fi încredințate ucenicilor și care trebuiau să fie executate de către maestrul însuși. În epoca modernă târzie, arta critică a transferat adesea responsabilitatea auctorială fetișizată de piață și, în acest fel, a încercat să-l transforme pe spectator într-un subiect activ. În arta participativă, prestigiul social al artei devine un mijloc de împuternicire. Tonul paternalist al reprezentării artistice realiste, în timp ce încearcă să le dea o voce celor care nu au voce, este analog, într-un context mai larg, cu deficiențele democrației reprezentative.
Cu toate acestea, crearea prin proxy poate fi nu numai transferul capacității de a acționa, ci și exproprierea capacității de acțiune a destinatarului pasiv. Proxy-ul poate ascunde funcționarea unui agent în sistem, așa cum face un server proxy într-o rețea, sau se poate cuibări în ambiții suverane, așa cum se întâmplă într-un război prin proxy. Cu toate acestea, creația prin proxy presupune întotdeauna un terț care, în focul încrucișat al autorului care se realizează și al destinatarului care își modelează destinul, este inspirat să acționeze sau este pur și simplu subiectul unei forțe modelatoare care îl folosește ca mediu, transformându-l în același timp într-un exponent al inegalităților sociale și, prin urmare, într-un mediu emancipator. Toate acestea necesită un spațiu autonom, care să existe pentru sine, în care normele sociale să iasă din umbra tabuului și în care libertatea periculoasă, fără de care nu există artă, să poată fi apărată de influența hegemonică a puterii. Proxy este, așadar, un joc al transparenței și al obscurității, al cărui subiect în acțiune suntem cu toții, în timp ce încercăm să dăm sens existenței noastre prin intermediul muncii creative.

Szilárd Miklós