Atelier de Creativitate Brâncușiologică susținut de Dan Acostioaei:
Arta picturii iconografice în frescă
vineri, 16. septembrie 2016., de la orele: 10:00-12:00 / 16:00-20:00

Al cui e Brâncuși și, mai ales, de ce trebuie el să fie al cuiva?

În plină campanie pentru achiziționarea Cumințeniei pământului, clădirea Guvernului este acoperită de un banner grandios care asociază sculptura cu tricolorul, artistul cu țara. Ar fi fost o imagine perfectă pentru coperta cercetării Brâncuși. O viață veșnică pe care am publicat-o anul trecut (de fapt, nu imi pot imagina o ilustrație care să redea mai bine implicațiile naționaliste ale receptării lui Brâncuși în România). În această perioadă, poate nu întâmplător, proiectul Fiii și fiicele lui Brâncuși. O intrigă de familie este prezentat într-un oraș cu o populație în majoritatea ei maghiară. O imagine care îmi vine în minte acum este una întâlnită de curând, imaginată de un artist canadian într-un jurnal fictiv de călătorie*: Attila Hunul și Brâncuși stau față în față pe câte o bancă și își dispută Cupa de lemn (aluzie la un Grup mobil al lui Brâncuși în care se regăsește o Cupă așezată pe una dintre primele schițe pentru Coloana fără sfârșit), o comoară pierdută care le aparține amândurora și care vorbește în viziunea autorului despre modestia care îi caracteriza deopotrivă. Documentele istorice invocate de el atestă nu numai că Attila prefera să bea dintr-o cupă de lemn, dar și că se îmbrăca cu haine de o singură culoare, fără ornamente și, la fel ca Brâncuși, avea și el o pasăre-totem (nu o măiastră sau un cocoș, ci un uliu).

Dar trecând peste aceste ficțiuni care transgresează culturile, timpul și spațiul, sper că, în contextul din Sfântu Gheorghe, Brâncuși poate fi înțeles dincolo de retorica naționalistă, iar lucrările prezente în expoziția de față nu vor (mai) fi citite ca o blasfemie, ci mai degrabă ca o „obrăznicie” necesară și inerentă gândirii critice.

Ca artiști formați în România, am crescut cu modelul Brâncuși așezat pe treapta cea mai de sus a panteonului istoriei artei, supraexpunerea la acest discurs omagial generându-ne în final o nevoie de deconstrucție a mitului Brâncuși. Chiar și titlul proiectului a fost inspirat de o astfel de publicație omagială care reafirma în mod evident și un anumit tip de „patriarhat artistic” local – Brâncuși. Tatăl nostru**. Copiii sunt neascultători prin definiție, iar „nesupunerea civilă/civică” era văzută ca o datorie încă din secolul al XIX-lea.

Expoziția de față reunește proiecte care au fost incluse anterior în două episoade ce au fost produse în 2015 și s-au concetrat asupra cultului lui Constantin Brâncuşi în România, discutând modul în care performanţa lui Brâncuşi în contextul artistic internaţional a fost învestită cu sensuri legate de discursul naţionalist și transformată în performanţă a României. Încă din perioada interbelică, legitimarea externă apare ca motorul principal al transformării lui Brâncuşi într-un erou naţional. Acest proces, care se regăseşte mai târziu şi în cadrul recuperării brâncuşiene „umanist-socialiste” a anilor ’60-’70 şi a celei protocroniste a anilor ’70-’80, se dezvoltă şi se rafinează până în contextul prezent al statelor competitive, când, pe fundalul globalizării şi politicilor identitare europene, Brâncuşi devine un pion important chiar şi în strategiile branding-ului de ţară. Acest cult al sculptorului este întreţinut de-a lungul timpului de supraproducţia exegetică a brâncuşiologilor români care în final influenţează şi modul în care Brâncuşi este apropriat în strategii guvernamentale și comerciale, în cultura populară sau în diverse discursuri cu tentă naţionalistă precum cele ale dacologilor şi ortodoxiştilor, sau trans-naţionale ca cele ale yoghinilor sau ale masonilor.

Episodul organizat de Salonul de proiecte în cadrul Timișoara Art Encounters a fost dezvoltat în jurul unei serii de ateliere cu public denumite ironic Ateliere de Creativitate Brâncușiologică, în timp ce episodul organizat de Galeria Plan B în Cluj a fost gândit într-un format documentar, de resource room, care a reunit proiecte artistice materializate începând cu anii ’90. Cele mai multe dintre contribuții se regăsesc și în expoziția de față, ele problematizând „canonizarea” lui Brâncuși atât în sfera elitelor culturale, cât și în cea a culturii populare și ne amintesc încă o dată că o raportare pur estetică la opera lui Brâncuși a devenit imposibilă în contextul românesc. Raportarea noastră, fiind mereu bruiată de patosul naționalist ce înconjoară subiectul Brâncuși, iese din sfera specifică a artei vizuale și devine politică.

(A.C.)

*Robin Peck, SCULPTURE. A Journey to the Circumference of the Earth, Fredericton, Canada: BJ Press 2004
** Paul Rezeanu, Brâncuși. Tatăl nostru, Craiova, România: Autograf MJM 2012. Între timp, în 2014, autorul (fost director al Muzeului de Artă din Craiova) a publicat la aceeași editură și volumul Brâncuși. Ultimul dac.

Mulțumiri: Salonul de proiecte, București și Galeria Plan B, Cluj/Berlin
Expoziţia face parte din programul Festivalului de Arte Contemporane pulzArt3