EXPOZIȚIE PRELUNGITĂ PÂNĂ LA 9 SEPTEMBRIE!

Mulțumiri speciale: František Zachoval – Centrul Ceh, Bucureşti; Ambasada Republicii Cehe, Bucureşti; Tanya Leighton Gallery, Berlin, Attila Bács – Editura T3

În practica lor cotidiană monumentele au tendința de a dispărea. Ele stau în centrele orașelor, în fața anumitor clădiri sau pe înălțimi, unde devin părți ale peisajului inevitabil, ignorate cum trebuie de locuitorii obișnuiți ai orașelor și așteptînd niște turiști binevoitori pentru a fi văzute iar. A fi monument însemnă să fii ignorat în timp ce deschizi un spațiu (adesea într-un mod imperceptibil) – să rămîi în uitarea ce învăluie cele obișnuite.

Vechi simboluri ale puterii, mituri care structuraseră cîndva experiența vie, semne ale gratitudinii și ale amintirii, monumentele sînt un fel de inconștient material, mereu prea cețoase pentru a fi interpretate cu claritate, ridicate mereu ca niște afirmații stranii pe care nu le poți evita, puneri, teze. Erecția lor stă acolo, pentru a fi contemplată de toți – asta e ce fac în primul rînd și cel mai adesea monumentele. Ele cheamă, impun, construiesc un acolo. Ele forțează zeița memoriei să le binecuvînteze cu permanență, de parcă n-ar ști nimic despre vulnerabilitate.

Relația dintre artă și monumente e multiplă. Nu doar că e nevoie de artiști pentru a face / concepe un monument, dar acesta din urmă funcționează și ca un fel de magnet, chemînd parcă intervenția asupra lui. El este un spațiu privilegiat în care vizibilitatea e augmentată și fiecare gest primește o gramatică. În mod paradoxal, deoarece fiecare intervenție artistică asupra unui monument construiește o lucrare, o monumentalitate secundară începe să încadreze „acolo”-ul inițial al monumentului, bîntuind ca o întrebare mereu actuală: în ce măsură este monumentalitatea o cerință necesară a tuturor operelor artistice? și ce înseamnă asta într-o epocă în care rata de uitare a expozițiilor și a operelor de artă crește cu viteza cea mai mare de pînă acum, în sistemul digestiv atotcuprinzător al divertismentului?

Operele de artă sînt încercări de a defini memorabilul. Ceea ce merită atenția noastră și (uneori) cere gîndire. Cînd au de-a face cu monumentele, toate gesturile artistice le re-fac efectiv într-o anumită măsură, predîndu-ne trecutul nouă, privitorilor. Diversitatea vie a unor asemenea gesturi vorbește de imposibilitatea de a închide trecutul într-o memorie unificată, divină sau profană. Monumentele devin mai degrabă mijloace de expresie pentru un număr de mesaje concrete. Dezbaterea complexă dintre aceste mesaje nu constituie vreun monument pentru Mnemosyne. În schimb, ea arată mișcarea browniană a zborului în jurul anumitor puncte luminoase în care se concentrează trecutul, de parcă niște insecte ar zbura în jurul unei surse de lumină cînd cade noaptea memoriei.

Alexandru POLGÁR