O singură regulă (curatorială): a prezenta direcțiile principale ale unei munci vizuale (pentru a ocoli acum așa cuvântul „artă”). A face asta în așa fel încât să nu ascundem că niciun rol (artist, artă, curator, public etc.) nu e ceea ce a fost în alte perioade sau epoci istorice. A numi pur și simplu artă ceea ce ne aduce în continuare împreună cu ocazia unei expoziții e un gest ritual, care maschează deja în sine și, ca atare, face să se uite chinuiala zilnică la ale cărei „rezultate” ne holbăm – cel mai adesea cu o totală cecitate față de ce are loc când contemplăm „opere de artă”. Nu e vorba doar de a prezenta o muncă la nivelul ei de laborator – această privire sau dorință ob-scenă, care vrea să ajungă tot mai aproape de izvorul „artistic”, nu poate masca în felul acesta decât propria imposibilitate. La ce să fim atenți? Ce generează efect artistic – ca un joc de limbaj sau de societate care merită încă respectat? E ușor de zis: asta nu (mai) e artă. E greu de ghicit și chiar mai greu de gândit la ce ne uităm atunci. Ce se întâmplă cu noi când privim căutând, când glisăm de la imagine la imagine, dintr-o imagine în alta, din vizibil în vizibil? Ce trebuie și ce se poate prezenta din această permanentă măcinare?

Iată un om – să-l numim „artist”, dar gândindu-ne deja la ce altceva ar trebui să-l numim – pentru care sau în viața căruia desenul a ajuns cumva să capete un rol central. Dar nu cum se obișnuiește asta, adică pe baza unor teme balizate în mod tradițional (natură moartă, nud, portret, cu mâini, poate, peisaj, copac etc.). Conținutul nu e dat, el trebuie și este mereu inventat. O masă de asocieri, povești (informații, poante, tâlcuri), imagini, care nu o dată depășesc ceea ce poate fi desenat. Așa devin obiecte, instalații, videouri. Asta simplifică ușor lucrurile, căci nu poate indica în mod precis atenția cu care e muncită coaja vizuală sau de imagine de găsit în lume. Încercăm să arătăm la lucru această atenție, în timp ce nu uităm nicio clipă că așa ceva poate fi interesant doar când și doar dacă e parte a unei gândiri. La urma urmei, aici e toată miza: a gândi cu ceea ce vedem. Dacă flaconul de plastic reciclabil al „artei” e reciclat aici încă o dată, e doar din acest motiv, pentru a nu lăsa ca asta să se piardă.

Dan Beudean (n. 1980) e din Cluj. Expune relativ mult, adesea în proiecte colective, în galerii mai mici sau mai mari sau în spații neconvenționale (locuințe, clădiri dezafectate). E mereu în mișcare. Își bate capul.